Trece vremea

Ne știm de prin perioada când se alerga Ștefan cu turcii. De prin liceu. De când era coleg cu văr-miu. Atunci aveam amândoi mai mult păr în cap și ne gândeam doar la alcool și gagici. Acum avem mai puțin păr. Ne-am întâlnit la grădiniță. El era cu fii-sa, eu cu fii-miu. Avem cam aceleași glume, da’ părem mai puțin duri când îi schimbăm de ciorăpei. Ne-am revenit la forma de duri imediat după ce i-am lăsat în clase, că poate se uita vreo educatoare pe geam. Peste încă vreo 20 de ani nu știu ce mai facem, da’ sper să nu vorbim despre pastile. Nici măcar alea albastre.

Rețeta succesului unui blog

Rețetă pe care o bănuiesc, nu o știu, că dacă o știam aș fi avut succes. Exclud blog-urile de nișă, specializate strict pe câte un domeniu, mă refer la ăștia care o ardem aiurea despre tot și despre nimic.

1. Talent (aici sunt subiectiv)

2. Perseverență (de aici, deja încep să scârțâi)

3. Liber la înjurături, limbaj obscen (la revedere, succes)

4. Constrângeri de orice natură, da’ mă refer în general la obligații de natură socială. Nu zic de Gigel, că mă mai întâlnesc cu el, nu zic de mama, că nu îmi mai face ceai, nu înjur (vezi punctul 3), că citesc și ăia micii etc. Cu alte cuvinte, dacă nu ești sociopat, cred că te încadrezi cu succes la categoria asta

Concluzie: în contextul actual sociogeopolitic cred că îmi este practic imposibil să am un blog de succes, da’ poate mă înșel, încă mai caut soluții

Post concluzie: Valabil și pentru tine, dacă vrei să ai un blog de succes și nu ești un sociopat, un om căruia nu îi pasă cine îi citește înjurăturile, un tip (o tipă, faci tu restul de acorduri) singur sau măcar divorțat, un om fără prieteni, doar cu câțiva amici asemănători, până nu descopăr eu rețeta alternativă a succesului, relaxează-te. Apucă-te de altceva. Ce părere ai despre tricotat? Sau despre grădinărit?

Notă de subsol: rețeta e valabilă pentru orice fel de artă de autor, arta interpretativă e pe altă stradă, cu alte reguli

Sunt de speriat

M-a oprit un nene azi și m-a întrebat cu durere sinceră în ochi și în glas ce-am pățit. M-am prins că se referă la cum arăt, m-a văzut mai slab și a crezut că am vreo boală. Chestii de genu’ ăsta mi se întâmplă de vreo săptămână, parcă s-au vorbit toți să remarce cât de tare am slăbit. O fi de la fes, că eu tot slăbesc de aproape un an. Unii, practici, îmi cer secretul, vor să afle ce am luat, că nu puteam să slăbesc pur și simplu, trebuie să fie o șmecherie.

Am încercat două variante. Unora, le zic toată povestea. Cu proteinele, cu carbohidrații, cu aminoacizii, cu masa musculară, cu părerea mea despre cardio vs fiare. Pe ăștia îi pierd cel mai repede. Altora, le zic un singur element magic. Zahărul. Am renunțat la zahăr. Pe ăștia îi mai păcălesc câteva secunde. Ambele variante se termină abrupt. “Ai slăbit prea tare, asta e o obsesie de-a ta”. Nu neapărat cuvintele astea, da’ cam ăsta e spiritul.

Nu pot să zic că înțeleg exact cum e bine. De unde eram toți obsedați să slăbim, deodată suntem toți obsedați că am slăbit eu prea tare. Mă gândesc serios să mai iau vreo cinci kile ca să fie toată lumea împăcată. Până astăzi, voiam să mă mai duc câteva kile în jos, da’ la cum s-a uitat nenea ăla la mine, cred c-o iau în sens invers. Sau nu.

Oa chen ai du, du, du