Sunt de speriat

M-a oprit un nene azi și m-a întrebat cu durere sinceră în ochi și în glas ce-am pățit. M-am prins că se referă la cum arăt, m-a văzut mai slab și a crezut că am vreo boală. Chestii de genu’ ăsta mi se întâmplă de vreo săptămână, parcă s-au vorbit toți să remarce cât de tare am slăbit. O fi de la fes, că eu tot slăbesc de aproape un an. Unii, practici, îmi cer secretul, vor să afle ce am luat, că nu puteam să slăbesc pur și simplu, trebuie să fie o șmecherie.

Am încercat două variante. Unora, le zic toată povestea. Cu proteinele, cu carbohidrații, cu aminoacizii, cu masa musculară, cu părerea mea despre cardio vs fiare. Pe ăștia îi pierd cel mai repede. Altora, le zic un singur element magic. Zahărul. Am renunțat la zahăr. Pe ăștia îi mai păcălesc câteva secunde. Ambele variante se termină abrupt. “Ai slăbit prea tare, asta e o obsesie de-a ta”. Nu neapărat cuvintele astea, da’ cam ăsta e spiritul.

Nu pot să zic că înțeleg exact cum e bine. De unde eram toți obsedați să slăbim, deodată suntem toți obsedați că am slăbit eu prea tare. Mă gândesc serios să mai iau vreo cinci kile ca să fie toată lumea împăcată. Până astăzi, voiam să mă mai duc câteva kile în jos, da’ la cum s-a uitat nenea ăla la mine, cred c-o iau în sens invers. Sau nu.

Oa chen ai du, du, du

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s