Pauză

Azi mi-am luat pauza pauzelor. De la nervi, de la rutină, de la orice. Mi-am pus o oră de documentar despre Seinfeld. Care culmea, s-a pupat cu toți nervii de azi și mi-a confirmat că nu-s nebun.

Practic de vreun an, doi, îndepărtarea de la orice fel de influențe negative. Cât pot de mult și de des. Când nu mai am chef de negativ, îl tai, îl scot. No matter what. Trebuie să fie și ceva mai bun. Nu trăiesc o mie de ani, acum vreau să nu mai am negativ

Și mă simt bine, deja.

Click aici VIDEO Documentar Seinfeld

Update. Tocmai am închis tipei de la Romtelecom, Telekom, care încerca să-mi dea “cadou” un telefon All View cu cameră de nu știu câți mega, pentru un abonament de nu știu câți lei. Am salvat 5 minute. Salvează 5 minute pe zi și o să trăiești mai mult. Și mai bine.

Post update, de fapt un gând de mai devreme. Știu că nu toți (sau mai bine zis majoritatea) vă permiteți luxul să vă luați o oră în mijlocul zilei ca să vă uitați la Seinfeld sau să dormiți, but hey, eu m-am culcat la 4 dimineața, cu gândul la chestii. Și în școală, când mă alergau golanii să mă bată că eu citeam romane și ei învățau alfabetul, mi-am luat porția mea de suferință. Acu’ mă distrez eu și suferă ei. Prietenește vorbind, viața se echilibrează singură, nu e cazul să mă invidiați mai rău decât vă invidiez eu pe voi, cei care nu aveți timp de pauze.

Acum închid calculatorul, că în stilul ăsta, nu mă mai opresc. Weekend plăcut. 🙂

Doamne ajută

Văd că ateismul devine din ceva neutru și personal, ceva foarte violent. Să îți exprimi disprețul față de religie și de preoți e o mândrie purtată ca un drapel. Bă, hai să vă zic ceva. Nu suntem toți de acord. Încă destul de mulți. Da’ acum hai să zicem că vorbesc strict în numele meu:

1. Nu sunt creștin practicant. Mă duc la biserică doar la evenimente. Da’ știți ceva? Când sunt acolo, simt că acolo e locul unde ar trebui să fiu și regret că nu mă duc și “în afara programului”. M-aș simți stingher să nu existe locul ăla. Așa am crescut, asa simt că e natural să mi se întâmple, nu-mi lua asta, ateule. E chestia mea.

2. Am văzut că e o mare tragedie că pe un clopot apare imaginea Prea-Fericitului sau cum i-o zice. Și cine ar trebui să apară? Mama? Și în loc de clopot ce ar trebui să punem? O sirenă? Așa sunt construcțiile astea, în mama mă-sii, cu clopote proporționale cu mărimea bisericii și “imprimate” cu chestii care nu știu de ce țin, da’ nu cred că acolo era luxul, cine pe ce apare. Face parte din simbolurile echipei mele. Și eu vă las cu stadioane, unde am fost de trei ori. Sunt inutile, vă jur, da’ nu vi le dărâm.

3. Știți ce nu vă mai dărâm? Mall-urile. În special pentru că merg și eu în ele toată ziua. Da’ hai să presupunem că nu merg și avem de ales ce dărâmăm: mall sau biserică. Ce aduc fiecare? Păi dacă mă iau după curentul progresist, în afară de Cărturești (care daca mă întrebați pe mine arată ca o librărie porno), restul e cam porno-rău. Grăsime, prost gust, show off, valoare intelectuală zero, spirituală-morală nici atât. Și atunci? De ce nu le dărâmăm? Pentru că totuși, ne sunt simpatice. Și ne rugăm să fim iertați că mergem în ele.

So, vă rog. Înainte să vă scuipați veninul, gândiți-vă că mai sunt și oameni cărora le plac bisericile și nu fac parte din stereotipul ăla stupid de grup de babe habotnice. Nu. Suntem niște cetățeni, mai practicanți sau mai amatori, care ne găsim locul acolo din când în când. O să îmi ziceți că de ce să plătiți voi. Aici e altă discuție, da’ realist vorbind, nu cred că v-am distrus viața sau că v-am luat un spital de la gură cu clopotele mele. Hai să ne vedem fiecare de diversitatea noastră și mai pe chill așa. Let Biserica live!

Atât am avut de zis. M-am trezit la 6 ca să vă zic asta, că nu mai puteam să țin în mine. Și fără înjurături, vă rog, măcar azi, că e ziua lu’ mama. Ms.

Gil Blas. Eu, din ce în ce mai mult.

Una din cărțile mele preferate. Are un personaj central cu care mă identific din ce în ce mai mult. Un băiat isteț care se ocupă cu totul sau nimic, ajunge din slujbă în slujbă consilier la tot felul de potențați ai epocii, din ce în ce mai sus, până când primește chiar și un titlu nobiliar. Cu delicatețe, tact, inteligență și greșeli inerente, câteodată naiv sau trufaș, cu păcate și pocăință, rătăcire și regăsire de sine, are un parcurs sinuos prin tot felul de medii, intră în contact cu tot felul de oameni de calitate sau cu ticăloși, își face prieteni și prietenii de conjunctură sau reale, are principii câteodată prea flexibile, dar e orientat mereu pe calea cea bună de o morală proprie care îi aduce într-un final tihna, spirituală și materială. Gil Blas. Eu, din ce în ce mai mult.

Despre autism politic

Mai am vreo trei pisici în follow pe Facebook și probabil cam tot atâtea pisici mai citesc ce scriu eu

M-am autoizolat. Conștient. Sunt total împotriva valului. Asta se plătește, evident. O să scriu în continuare, așa, ca nebunul, ca un fel de jurnal.

Mi-a reproșat un prieteb de Facebook azi că nu înțeleg că dacă am un magazin și mă fură vânzătorul, nu mai pățește nimic. Asta au înțeles oamenii. Asta au înțeles oamenii? Asta au înțeles unii oameni.

Regret să dezamăgesc, da’ nu dispare furtul. Nu s-a furat. Legea pentru care protestați se referă la dezincriminarea abuzului în serviciu. Unde scrie furt? Nu scrie. Poate să fie o formă ascunsă? Nu poate.

Nu poate nimeni să dea legi “ilegale”. Asta e o isterie nejustificată. Există Curtea Constituțională, care zice: “e sau nu e o lege conform Constituției”. Mai sus, există și alte mecanisme, cum ar fi CEDO, care ne-o tot trag de câțiva ani, că avem o Justiție jucăușă.

Primăria Ploiești e blocată, ca și multe alte Primării. Directorii economici nu mai semnează nimic, ca să nu fie arestați și condamnați, așa cum s-a mai întâmplat. Pentru asta era Ordonanța. Ca să nu vină DNA să ridice niște oameni aiurea.

De aici, pur și simplu nu mai am chef să explic. Nici n-am zgâriat suprafața. Vă urez spor la proteste. Și insist, citiți Ordonanța.

Sânge. Sânge peste tot.

Și acum ce facem? Ne-am dau unfollow unii altora ca berbecii, ca să nu ne mai umplem de spume și nu mai știm ce zic “ceilalți”. Consecințe? Mai multă alienare, mai puțini nervi. Și ce se întâmplă mai concret. Mai concret, nu se mai propagă animozitățile, nu mai e ping-pong, nu mai e dinamică, nu mai escaladează nimic, nu se mai întâmplă cine știe ce miting. O fi bine, o fi rău, nu știu, mă bucur și că nu mai e scandal, da’ parcă îmi pare și rău că ne răcim așa. Visez la zilele când o să vorbim fără sânge în ochi și în nări