Jurnal de călătorie. Partea a doua.

Dragi părinți,

Acum că vacanța noastră se apropie de final, vă scriu să vă spun că noi suntem tot bine, împotriva oricăror șanse pe care ar fi putut să ni le acorde cineva vreodată. Am învățat că în Bulgaria întodeauna e loc de mai rău, important e să vezi partea plină a paharului de vodcă. Că berea e scumpă și proastă, mai ales dacă e la draft. Și am mai învățat că dacă e cineva care o să supraviețuiască după atacul atomic, acela e cetățeanul bulgar. El nu are nevoie de internet ca să știe cum e vremea, se uită pe geam. Nu are nevoie de internet ca să afle știrile, se uită la televizor. El nu are nevoie de internet ca să socializeze. Așteaptă să plece vecinul la muncă. Așa că practic internetul nu există în Bulgaria decât sub formă de nume de hotstop-uri, puse în priză la mișto.

În rest, hotelul e superb, camerele sunt impecabile, cu mici excepții, cum ar fi apa care curge din WC pe podea sau ușa glisantă de la balcon care m-a ținut în formă, pentru că ar face orice, mai puțin să gliseze. Personalul a fost și el foarte amabil, ne-a făcut curățenie pe masă și pe sub masă chiar în timp ce mâncam, urmărind cu aspiratorul mobil fiecare firimitură care ar fi putut să ne iasă din gură. Mi-au plăcut și prietenii ruși, clienții de bază ai bulgarilor. Am apreciat în mod special simțul lor pentru geometria în spațiu. Să așezi jumătate de pepene la vreo zece kile pe o farfurioară cât palma nu este la îndemâna oricui. Am avut în fiecare zi competiție: “cine întârzie la masă mănâcă pâine goală”, pe care în general am câștigat-o, că nici eu nu m-am născut după 89.

Acum mă relaxez cu o bere pe care am băgat-o clandestin în cameră. Regulamentul era foarte clar, cine bagă alcool în hotel, ia amendă. Sunt revoluționar de mic, așa că am riscat și mai mult de atât le-am stricat și măsuța Ikea de pe balcon, că trebuia să deschid cumva berea. Așa că să știți că sunt bine, mâine plec spre voi, așteptați-mă cu masa pusă, dar va rog fără vită, porc sau varză, că le visez deja în chirilic.

Jurnal de călătorie. Sigur.

Dragi părinți, noi suntem bine. Vremea e fantastică. Nu plouă. Nici nu ninge. E senzațional. Am știut de ieri, de pe drum, de când schimbam în benzinărie becul ăla de la far și înjuram, că o să fie cea mai frumoasă vacanță. Fie ploaie, fie vânt (și sunt), important e că piscina e superbă goală, pot să îi apreciez design-ul modern fără să fiu distras de Moby Dick-uri rusești, românești sau de alte naționalități balcanice. Și stațiunea îmi place de mor. Am vizitat de 3 ori într-o oră super market-ul și am inventat un scandal cu un vânzător doar ca să îmi mai ia din plictiseală. E deja 12. Cum zboară vremea. Peste doar câteva secole mergem iar la masă, iar la super market, iar în cameră. Și dacă mai trăiesc până la 5, mergem la mașinuțe bușitoare. Că au program redus. De vară.

Moby Kick(s)

Prin valuri înspumate scrutam orizonturi, căutând amintirea monstrului marin ce-mi bântuia perena existență pe această mare pe care o numim Pământ.

Cu alte cuvinte, stăteam la mal ca prostu’ așteptând să tragă crapu’, care evident că astăzi n-a vrut să se deranjeze decât ca să-mi lingă momeala de câteva ori, total neconvingător.

Trei pescari, unul mai profesionist decât celălalt, dintre care eu, care-i și întrece. Scule, momeli, nade, monturi și multă ură acumulată toată iarna. Reviste, site-uri românești, site-uri străine, youtube, zvonuri, forumuri, informații și multă prognoză meteo. Toate îndreptate spre un singur punct, un singur moment, ziua Z(ero crap). Ziua în care crapul ne-a demonstrat încă o dată că își lasă ceva, și nu icrele, pe toate cunoștințele și sculele noastre. Ne-a umilit printr-o simplă absență de la festinul pe care i l-am pregătit. Boiles cu tutti fruti înmuiat în niște maclavaizuri pe care când le miros mi se face foame și câteodată chiar chef de sex, porumb uscat, viermuși albi, roșii, vii, morți și chiar libelule mai spre final, în portbagajul lui Seby. Degeaba. La ora 1, a pleoscăit… la ora 4… un localnic i-a văzut coada.

Pentru 60 ron ne-am uitat la un tractor care ara în deal și cu fața și cu spatele și puneam pariuri dacă sare sau nu prin gardul lipit de apă. Dupa vreo două ore miza s-a schimbat: o bate sau nu tractoristu’ pe femeia care țipă la el ca nu e bună treaba. Totul pe un fundal puternic mirositor de frunze arse de alți țărani la curățenia de primăvară, fundal completat de un etern flex din mijlocul secularei păduri de 30 de ani. Tot în 60 de ron, Burlan a dormit în condiții ideale sub cerul liber, pe malu’ apei, pe o geacă și o husă dezafectată de scaun pescăresc. Pentru mici sume suplimentare, am ras câteva pachete de țigări, cantități moderate de alcool și tot ce-am găsit de mâncare la prețuri astronomice în benzinărie. Ce mai contează prețurile când ești în drum spre marea aventură. Spre poza care te va consacra ca singurul și adevăratul pescar. Maestrul viermușilor și anourilor. Regele pescar.

Nimic nu se compară cu oboseala de la finalul unei partide de neuitat. Pe drum balmăjeam frânturi de fraze și nici nu îmi mai păsa cum și cu cât mergea soferu’ isteric din stânga mea. Speram să ajung acasă, să mă prabușesc pe o canapea și să-mi trag sufletul, sperând că voi fi suficient de lucid încât să răspund decent oricăror întrebări, cerințe, doleanțe, porunci din partea Ancăi. Atâtea cartonașe galbene pentru un pescuit. Și ce era dacă ma întorceam și eu acasă măcar cu poza unui crap mic, să zic la vreo 5-6 kile. Ceream prea mult?

Scrutez ale viitorului zări căutându-mi destinul pe harta întâmplărilor minunate din universul ființelor cu semn de apă. Fir întins colegi pescari.