Gil Blas. Eu, din ce în ce mai mult.

Una din cărțile mele preferate. Are un personaj central cu care mă identific din ce în ce mai mult. Un băiat isteț care se ocupă cu totul sau nimic, ajunge din slujbă în slujbă consilier la tot felul de potențați ai epocii, din ce în ce mai sus, până când primește chiar și un titlu nobiliar. Cu delicatețe, tact, inteligență și greșeli inerente, câteodată naiv sau trufaș, cu păcate și pocăință, rătăcire și regăsire de sine, are un parcurs sinuos prin tot felul de medii, intră în contact cu tot felul de oameni de calitate sau cu ticăloși, își face prieteni și prietenii de conjunctură sau reale, are principii câteodată prea flexibile, dar e orientat mereu pe calea cea bună de o morală proprie care îi aduce într-un final tihna, spirituală și materială. Gil Blas. Eu, din ce în ce mai mult.

Advertisements

Jurnal de călătorie. Sigur.

Dragi părinți, noi suntem bine. Vremea e fantastică. Nu plouă. Nici nu ninge. E senzațional. Am știut de ieri, de pe drum, de când schimbam în benzinărie becul ăla de la far și înjuram, că o să fie cea mai frumoasă vacanță. Fie ploaie, fie vânt (și sunt), important e că piscina e superbă goală, pot să îi apreciez design-ul modern fără să fiu distras de Moby Dick-uri rusești, românești sau de alte naționalități balcanice. Și stațiunea îmi place de mor. Am vizitat de 3 ori într-o oră super market-ul și am inventat un scandal cu un vânzător doar ca să îmi mai ia din plictiseală. E deja 12. Cum zboară vremea. Peste doar câteva secole mergem iar la masă, iar la super market, iar în cameră. Și dacă mai trăiesc până la 5, mergem la mașinuțe bușitoare. Că au program redus. De vară.

Vrei un Miracol de Crăciun? Ești arogant și ingrat.

Și o să iți explic și de ce. Experimentezi miliarde de miracole în fiecare zi. În momentul ăsta citești. Ce faci? Citești. Deci obiectivul tău (ochiul), preia niște semnale luminoase pe care le transformă (el, nu tu), în niste impulsuri electrice, pe care le trimite (el, nu tu) spre creier, care le interpretează (el, nu tu). Dacă ai zâmbit, ai mișcat (de fapt creierul, nu tu), câteva mii de mușchi. Mai pe scurt, orice scărpinat în fund, mers până la baie, orice pahar peste cap sau status de facebook nu aparține sumei proceselor conștiente pe care le-ai controlat. Tu doar ți-ai dorit să se întâmple. Suntem niște răsfățați care ne dorim în fiecare milisecundă câte ceva. De două minute, de când număr eu, respiri. Metabolizezi. Supraviețuiești. Meritul tău? Aproape zero. Mai vrei un miracol? Ești arogant și ingrat.

Am o dedicatie si pentru tinerii moderni, putin hipsteri, care mai nou sunt atei. Sa va permiteti sa va indoiti de existenta unei constiinte superioare si binevoitoare cand o sa-mi explicati sumar cum s-a hotarat o celula sa manance. Si cum s-a hotarat o alta celula sa se mai asocieze cu o celula, ca sa manance amandoua. Si cum s-au hotarat cand erau mai multe sa-si faca o harta a organismului pe care sa o tina stocata in fiecare dintre ele. Si cum de nu putem sub nicio forma sa inducem “viata” unei particule “moarte”. Cu toate conditiile controlate. Ca nu stiu daca va stiti, da’ pe vremea aia, cand a aparut viata, nu erau laboratoare.

Revenind la tine. Au mai trecut doua minute de cand, fara sa ai nicio legatura constienta cu ce se intampla, ai supravietuit. Pe o planeta aflata la exact distanta necesara ca sa supravietuiesti. Exact in deceniul cu facebook, curent electric, masina, calculator, vot universal, democratie, desene animate, rock, baruri, telefon mobil, zboruri cu avionul. Mai vrei un miracol? Esti chiar nesimtit.

 

Moby Kick(s)

Prin valuri înspumate scrutam orizonturi, căutând amintirea monstrului marin ce-mi bântuia perena existență pe această mare pe care o numim Pământ.

Cu alte cuvinte, stăteam la mal ca prostu’ așteptând să tragă crapu’, care evident că astăzi n-a vrut să se deranjeze decât ca să-mi lingă momeala de câteva ori, total neconvingător.

Trei pescari, unul mai profesionist decât celălalt, dintre care eu, care-i și întrece. Scule, momeli, nade, monturi și multă ură acumulată toată iarna. Reviste, site-uri românești, site-uri străine, youtube, zvonuri, forumuri, informații și multă prognoză meteo. Toate îndreptate spre un singur punct, un singur moment, ziua Z(ero crap). Ziua în care crapul ne-a demonstrat încă o dată că își lasă ceva, și nu icrele, pe toate cunoștințele și sculele noastre. Ne-a umilit printr-o simplă absență de la festinul pe care i l-am pregătit. Boiles cu tutti fruti înmuiat în niște maclavaizuri pe care când le miros mi se face foame și câteodată chiar chef de sex, porumb uscat, viermuși albi, roșii, vii, morți și chiar libelule mai spre final, în portbagajul lui Seby. Degeaba. La ora 1, a pleoscăit… la ora 4… un localnic i-a văzut coada.

Pentru 60 ron ne-am uitat la un tractor care ara în deal și cu fața și cu spatele și puneam pariuri dacă sare sau nu prin gardul lipit de apă. Dupa vreo două ore miza s-a schimbat: o bate sau nu tractoristu’ pe femeia care țipă la el ca nu e bună treaba. Totul pe un fundal puternic mirositor de frunze arse de alți țărani la curățenia de primăvară, fundal completat de un etern flex din mijlocul secularei păduri de 30 de ani. Tot în 60 de ron, Burlan a dormit în condiții ideale sub cerul liber, pe malu’ apei, pe o geacă și o husă dezafectată de scaun pescăresc. Pentru mici sume suplimentare, am ras câteva pachete de țigări, cantități moderate de alcool și tot ce-am găsit de mâncare la prețuri astronomice în benzinărie. Ce mai contează prețurile când ești în drum spre marea aventură. Spre poza care te va consacra ca singurul și adevăratul pescar. Maestrul viermușilor și anourilor. Regele pescar.

Nimic nu se compară cu oboseala de la finalul unei partide de neuitat. Pe drum balmăjeam frânturi de fraze și nici nu îmi mai păsa cum și cu cât mergea soferu’ isteric din stânga mea. Speram să ajung acasă, să mă prabușesc pe o canapea și să-mi trag sufletul, sperând că voi fi suficient de lucid încât să răspund decent oricăror întrebări, cerințe, doleanțe, porunci din partea Ancăi. Atâtea cartonașe galbene pentru un pescuit. Și ce era dacă ma întorceam și eu acasă măcar cu poza unui crap mic, să zic la vreo 5-6 kile. Ceream prea mult?

Scrutez ale viitorului zări căutându-mi destinul pe harta întâmplărilor minunate din universul ființelor cu semn de apă. Fir întins colegi pescari.