Trece vremea

Ne știm de prin perioada când se alerga Ștefan cu turcii. De prin liceu. De când era coleg cu văr-miu. Atunci aveam amândoi mai mult păr în cap și ne gândeam doar la alcool și gagici. Acum avem mai puțin păr. Ne-am întâlnit la grădiniță. El era cu fii-sa, eu cu fii-miu. Avem cam aceleași glume, da’ părem mai puțin duri când îi schimbăm de ciorăpei. Ne-am revenit la forma de duri imediat după ce i-am lăsat în clase, că poate se uita vreo educatoare pe geam. Peste încă vreo 20 de ani nu știu ce mai facem, da’ sper să nu vorbim despre pastile. Nici măcar alea albastre.

Sunt de speriat

M-a oprit un nene azi și m-a întrebat cu durere sinceră în ochi și în glas ce-am pățit. M-am prins că se referă la cum arăt, m-a văzut mai slab și a crezut că am vreo boală. Chestii de genu’ ăsta mi se întâmplă de vreo săptămână, parcă s-au vorbit toți să remarce cât de tare am slăbit. O fi de la fes, că eu tot slăbesc de aproape un an. Unii, practici, îmi cer secretul, vor să afle ce am luat, că nu puteam să slăbesc pur și simplu, trebuie să fie o șmecherie.

Am încercat două variante. Unora, le zic toată povestea. Cu proteinele, cu carbohidrații, cu aminoacizii, cu masa musculară, cu părerea mea despre cardio vs fiare. Pe ăștia îi pierd cel mai repede. Altora, le zic un singur element magic. Zahărul. Am renunțat la zahăr. Pe ăștia îi mai păcălesc câteva secunde. Ambele variante se termină abrupt. “Ai slăbit prea tare, asta e o obsesie de-a ta”. Nu neapărat cuvintele astea, da’ cam ăsta e spiritul.

Nu pot să zic că înțeleg exact cum e bine. De unde eram toți obsedați să slăbim, deodată suntem toți obsedați că am slăbit eu prea tare. Mă gândesc serios să mai iau vreo cinci kile ca să fie toată lumea împăcată. Până astăzi, voiam să mă mai duc câteva kile în jos, da’ la cum s-a uitat nenea ăla la mine, cred c-o iau în sens invers. Sau nu.

Oa chen ai du, du, du

Interesant

Există oameni care intră să verifice dacă am mai scris ceva. Hai mă, că’s simpatic. Mă bate un gând de ceva timp, vreo 25 de ani, să scriu un roman. Subiectul, optimist: sfârșitul lumii. Mă gândeam zilele trecute să îl fac “foileton”, pe blog și să-l rog pe Liviu să îi facă ilustrații, că nici el nu e foarte sănătos la cap. Ce zici, Liviule?

WordPress mă trădează din nou, anulasem opțiunea cu publicare automată pe Facebook. N-are nimic, poate e un semn.

Știu că am mai zis că vreau să scriu un roman, probabil că orice prost din lumea asta visează cel puțin în secret, da’ cred că m-am decis. So, wish me luck.

Fac 5 ani

5 ani de blog. Am șters mai mult de 90% din tot ce am scris vreodată aici. Grăbiți-vă să citiți, că dispar articolele ca gogoșile calde. Dacă mă mai gândesc puțin, cred că dispare și ăsta. Enter și revin. Mâine.

Later edit: fratele meu, e îngrozitor cât de multe erori are WordPress. Mă chinuiesc de 20 de minute să schimb o amărâtă de poză. Vorbesc de poza care apare când dau share pe Facebook. Acum apare aia de acum 15 kile. Practic, am slăbit degeaba. În plus, poza “featured” nu apare nicăieri pe blog, am pus-o ca să o văd eu cu mine. Din cauza ăstora și a altor multe erori cred că mi s-a cam luat de wordpress

Butoanele din admin-ul wordpress nu au toate text. Intuiesc după culori care ar trebui să fie ok, update, etc.

Precizare: verbele cu radical terminat în -u: unele se conjugă după modelul I.c, altele după modelul II.b. Iar unele tind să treacă de la II.b, adică -esc-/-eşt-, la I.c, adică fără infix. De exemplu, a chinui, a cheltui, pentru care DOOM 2 acceptă ambele variante:chinuiesc / chinui, chinuieşti / chinui, chinuieşte / chinuie; cheltuiesc / cheltui, cheltuieşti / cheltui, cheltuieşte / cheltuie.

Cam atât.

Later later edit: am schimbat tema ca să puteți vedea poza featured. Azi, fes.