Prolog

În momentul ăla, singura ființă mai plictisită decât mine din biroul de patru pe patru era musca imensă care voia să iasă pe geam. Direct prin geam. Bam. Bam. Bam. Dă-mi Doamne un plici să-i curm suferința. Sau dacă tot suntem la dorințe, teleportează-mă de-aici.

Prima zi la birou. Ce rahat. Sunt curios cât o să dureze de data asta până o să mă dea afară. M-am săturat să mă tot angajez. Cine-o fi inventat banii? 

• Alex!

Mor când mă întrerupe cineva din gândurile mele inutile. 

• Alex, nu?
• Da, așa mă cheamă.
• Te cheamă șefu’.
• Acum?

E simpatică fata asta, da’ nu prea. Îmi aruncă privirea aia de “nu cred că treci de ziua de azi”. Măcar suntem de acord.

• Imediat. Alexandra, nu?
• Doamna Bocciu, că nu ne tragem de șireturi.
• Nu ne tragem, că am văzut că aveți pantofi cu toc.
• Poftim?
• Nimic, scuze, vin imediat.

“Abține-te, idiotule. E ultima ta șansă”, mă încurajez și mă ridic cu zâmbetul ăla studiat, văzut în vreun documentar cu corporatiști americani. Alexandra zâmbește și ea, da’ superior, ca omul care a încasat cel puțin un salariu. O înțeleg, mie mi se văd în ochi buzunarele goale. Eyes don’t lie, chico.

Înghit în gând o tonă de lâmâie imaginară, fac ultimii pași pe coridorul morții și ciocănesc la ușa biroului. Cioc, cioc. Cioc.

• Daaa…. 

Se aude o voce ilegal de mieroasă. Hepatită pentru sufletul meu.

• Intră dragă, că nu mușc. La mine nu e nevoie să ciocăni. Sunt al tău la orice oră. Nu-i așa, Alexandra?
• Așa e șefu.
• Cu cine am onoarea? Stai. Știu. Alex. Alex și Alexandra. Ce nostim. Ne-am procopsit.

Ține-mă, Doamne. 

• Dragă, da’ zi și tu ceva. Ți-a mâncat pisica limba?

Dă-te naibii, dacă ai zis-o și p-asta cu pisica, e clar că ești campionul interstelar la stereotipuri obosite.

• Bună ziua. Alex mă cheamă, da. Încântat.

Așa am auzit, că în companie trebuie să minți. Mă conformez. Deocamdată.

• Domnu’ Alex, ne-am uitat peste CV-ul tău și dacă e măcar 10% adevărat din ce ai scris acolo, te potrivești la fix cu compania noastră.
• Cum adică..
• Lăsați, nu face nimic, n-ai fi primul care se trece Prim Ministru în CV, ca să se angajeze.
• Da, dar..
• Lăsați, lăsați.. nu știu dacă știi, dar nici noi nu suntem o agenție de cules roșii. Culegem informații. Cu asta ne ocupăm, la asta ne pricepem. Ideal, nu?
• Ce anume?
• Să te pricepi la ce faci. La asta mă refeream.
• Da, așa e.

Începe să-mi placă gagiul, are glume la el.

• Mă bucur că ești de acord, fără aprobarea ta nici nu treceam mai departe pe ordinea de zi. 

Și pe sarcasm, exact genul meu.

• Eu sunt Ionescu. Prietenii îmi zic Ionescu. Tu poți să îmi zici domnul Ionescu.
• Am înțeles.
• Deci…

Și face o pauză lungă. Se uită în jur, se uită atent peste birou, deschide un sertar, îl trântește la loc. Strigă:

• Alexandra!
• Sunt aici, șefu.
• Aici erai? 
• Da, șefu.
• Unde e stick-ul.
• Ce stick, șefu?
• Stick-ul.
• A, stick-ul.
• Lasă miștourile. Stick-ul cu pozele și înregistrările care trebuie aranjate în dosar.
• Ce caz?
• Cazul, Alexandra, de trei luni avem un singur caz. Facem stand-up?
• Nu știu. Nu mi l-ați dat niciodată.
• Și de ce ai întrebat ce caz?
• Eram curioasă.
• Ieși.
• Da, șefu.

Mi-aruncă privirea cu ochii dați peste cap de exasperare. E expresivă, jumate din ce am vorbit cu ea până acum a fost din ochi. Magraolul e tot în expectativă. Se vede în ochii lui că derulează o bandă în cap. Mă rog, pentru cine mai știe ce e aia o bandă și de ce se derula banda.

• Știu.

Încerc să mă uit inteligent. Iar. A doua oară în aceeași zi, e un nou record personal.

• L-am lăsat în mașină.

Evrika și mai zi două țări.

• Te duci te rog să îl iei? E stick-ul roșu dintre scaune.

Păi nu mă duc eu?

• Sigur. Dați-mi cheile.

BMW. Ce surpriză. Nostalgic, cu harfele la el, nu foarte bogat, l-am “profilat” perfect. Nici cheia nu arată grozav, are “patină” de un 2010, toamna.

• În fața blocului, X5-ul ăla argintiu.
• Am înțeles.

Îl las cu privirea lui catatonică și o iau spre lift. Am început bine, băiatul cu comisioanele. Băiatul de 35 de ani. Mamă, și ți-ai pus atâtea speranțe în mine. A venit liftul. Las domnul cu pardesiul verde spălăcit să iasă și intru eu. Ce nesimțit. A fumat în lift. Noroc că-s doar două etaje de coborât. Ajung în fața blocului. Văd mașina în marea de mașini parcate pe locul de joacă. O glumă tristă și locurile astea de joacă. Beep-beep. Surpriză. Merge închiderea centralizată. Mai apăs o dată pe buton, ultimul lucru pe care l-aș vrea ar fi să plece vreo alarmă, sigur se găsește un vecin vigilent să sune la 112. Stick-ul e între scaune. Opa. Problemă. Sunt două stick-uri roșii. Le iau pe amândouă, că nu sunt Mafalda. Dau să închid mașina.

Poc, poc. Țipăt dinspre bloc. Ce mama mă-sii? Împușcături? O fi urlat Alexandra? O iau încetișor spre scara blocului. Nu-s vreun fricos, da’ nici idiot, n-am pielea blindată. Dau să pun mâna pe clanța ușii blocului, ușa sare spre mine, pic pe spate, apuc să văd un colț de pardesiu verde obosit și cam atât. O fi fost…? O iau la fugă pe scări, cine mai așteaptă liftul pentru două etaje? Ușile vraiște, Alexandra aplecată peste șef. E clar, l-a ciuruit.

• Ce e dragă, te-ai speriat? se aude vocea șefului. Ori a înviat din morți ori e Alexandra ventrilog.
• Da, dar.. (ce chestie, îmi tremură vocea.)
• Ți-ai făcut și tu botezul. Nu m-a atins, dobitocul, l-au trimis pe cel mai handicapat, îi tremurau mâinile.
• Da, dar..
• Te repeți. Du-te mai bine și fă-mi o cafea.
• Păi..
• Alexandra, lasă-mă pe mine, sunt ok, da’ ia-l p-ăsta micu de-aici, că mă deprimă. (spre mine) Dragă, vrei să chemăm salvarea? Te ia cu bufeuri?
• Nu, dar am auzit împușcături. Mi-am imaginat că.. Nu sunăm la poliție?
• Ești dobitoc? 

Ce schimbare de ton. E transfigurat. Pauză jenantă. Își recompune mina.

• Scuză-mă, zice resemnat. Nu încearcă în fiecare zi să mă împuște un prost. Nu sunăm la nicio poliție. Du-te în biroul tău și calmează-te.
• Da, domnu Ionescu.
• Ne complicăm, zi-mi simplu, șefu.
• Îmi pare rău, știți..
• Am înțeles, rămânem la domnu Ionescu.
• Mulțumesc pentru înțelegere.
• Nu face nimic. Fugi.

O iau spre birou. Îmi tremură puțin gladiolele. Adrenalina. Mă așez ușurel pe scaunul meu plictisit. Deodată, musca aia parcă nu mai pare așa o problemă stringentă. Și totuși, ce fac? Mai stau puțin sau plec direct? Am venit să fac un job normal, o lună, două, nu să joc în filme de acțiune categoria B.

Cioc, cioc în toc, Alexandra la ușă.

• Ești ok?
• Nu prea.

Zâmbește.

• Era culmea să fii. Și noi ne-am cam speriat.
• Da’ ce s-a întâmplat? Cine era? Ce voia?
• Clienți nemulțumiți. Se mai întâmplă.
• Poftim?! Nu e prima dată?
• Cred că glumești. La mine e cel puțin a treia oară și sunt aici de juma de an. La șefu nici nu vreau să știu. Are agenția asta de 20 de ani.
• Băi, nu e normal.
• Am ajuns “băi”?
• Scuze, ziceam la modul general. Nu e normal, n-am mai auzit așa ceva.
• N-ai auzit multe. În fine, mă duc la mine în birou. Dacă ai nevoie de ceva îmi zici.

Și o ia ca o gazelă spre birou. Eu mă trântesc la loc pe scaun și încep să-mi fac curaj să mă duc direct să-mi dau demisia. Musca muscește. Bam. Bam. Insistă să dea cu capul în geam. Morții și răniții tăi de muscă. Gata. M-am decis. Mă ridic și o iau spre birou.

• Unde te duci?
• La domnu Ionescu.
• A zis să nu îl deranjăm.
• Nu durează mult.

Dau să pun mâna pe clanță. 

• N-auzi să nu intri? 
• Durează un minut.

Intru.

• Domnu Ionescu, mă scuzați, i-am zis să nu intre..

Încremenește. Încremenisem și eu. Ionescu e cu capul dat pe spate, ochii beliți spre tavan și cu un rictus de fericire amestecată cu groază.

• Aaaaaaaaa! începe Alexandra să urle.
• Hei, liniștește-te!
• Aaaaaaaaa! 
• Alexandra! Liniștește-te! Sună la poliție!
• E mort!
• Văd!
• E mort, cum a murit? Nu l-au atins gloanțele. 
• Sună la poliție!
• Sun. Cum a murit?

Scoate mobilul și formează cu mâinile tremurânde. Ciudat, credeam că e de gheață.